– bună seara
– iarași pe la noi?
– da, mi-au venit niște oaspeți pe neprins de veste, n-am ce pune pe masă. Dați-mi vă rog un kg de încredere în sine sau mai bine 2
– Dragoste de sine cât să vă pun?
– trebuie?
– merge în complect cu încrederea
– ei dați 200 grame
– luați 400
– coerență vă rog, dar nu mult, un pic, că mă plictisește repede
– responsabilitate?
– nu, merci, mi-a mai ramas de data trecută
– speranță poate?
– sigur nu, că mă doare stomacul de la ea
Ce e acolo? ade..adecv..a, nu, astăzi nu vreau.. Dați-mi un pic de liniște și pace, da se poate în aceeași pungă
așa..
un litru de cruzime, vă rog, niște foarfece, a, și chibriturile mi s-au terminat, le epuizez repede
– ironie nouă ne-au adus, cumpărătorii zic că e bună de data asta
– fără sarcasm?
– fără, luați fără grijă, am luat și eu acasă zilele astea, a mers bine la cină
– așa.. și o sticlă de vodkă, că simt că mă prinde răceala
– cu sensibilitate sau milă?
– prima vă rog.
– poate să vă dau două deodată, să nu alergați
– nu, merci, oaspeții repede pleacă
– și plapuma ceea .. e călduroasă?
împachetați-o vă rog. Am auzit că au promis o iarnă geroasă

Advertisements

Max

Un orășel mic din Nordul Italiei
mergem pe străzi
vorbim
pășim fricile și trotuarele

Într-un bar – se ia un tip de noi,
vorbește despre sine
că e bolnav, că are leucemie
că diagnoza l-a facut să-și revadă viața
l-a lecuit și i-a dat adevărata libertate.
Îl cheamă Max și este gay
(cât îl ascult, mi se învârte-n cap că seamănă cu Paul Verlaine)

Sărim în lumea lui ambele
Intrăm în discuție  – îi simțim pe propria piele dramele.

Filozofiile strânse de-o viață
Ne încap într-un shpritz
Îi înțelegem durerea, vedem și vualul isteriei care-l face atât de fericit

Max multumește boala, zice că ea l-a ajutat să-și gasească drumul acasă
i-a deschis ochii, acum se simte ca un copil – curat
Multumește si nouă că i-am permis să stea cu noi la o masă şi că l-am ascultat

Te iau sub braţ – plecăm, pe drum dezvoltăm tema
demult am înțeles că ambele suntem mioape
şi necesitatea de a salva continuu pe cineva – de fapt e strigăt de ajutor.
dar până nu înoți până la barcă singură – nu poți scoate pe alții din ape

Cea mai șubredă chestie – e increderea în sine
mereu reuşește din palme să ne scape
Plutim prin felinare
Două “necăjite” frumoase, tinere
cu un ditamai “defect” –
de a lua durerile străine prea aproape

Oamenii ocazionali şi mici
trecuţi prin timp
uneori se pomenesc să capete umbrele lungi

Brodskii mereu spunea
că n-avem dreptul să fim cinici şi empatia e cea mai preţioasă calitate.
Tema asta e ca un nod în gât
îi preocupă îdeosebi pe cei, care suferă de singurătate

12 ani

De trei zile plouă
Azi e duminică
Azi am vrut să fiu frumoasă
parcă mi-a reușit

Trebuia să iau troleibuzul de lângă Flacăra
Stăteam sub umbrela mare în stație și mă uitam cum plouă
De pe umăr îmi luneca într-una geanta
Geanta cafenie cu peștele galben prins pe ea
Peștele care a văzut oceanul, nisipurile, munții
Care a învățat cuvintele orașelor pe care le-a vizitat

Când sunt în zona pieței mereu mi se include paranoia
am impresia că cineva vrea să-mi fure geanta, portmoneul, telefonul
de asta țin telefonul și portmoneul în palton
Geanta iar cade de pe umăr
Dacă cineva îmi fură geanta azi – va fi amuzant
se va alege cu 2 antologii de poezie basarabeană
4 poeți români și încă 3 de-ai noștri –
bogată achiziție
probabil nu pentru toți

Mă uit cum plouă, aștept troleibuzul și ascult imago.fm
ăștia îmi colorează cu muzică gustoasă orice zi
cât de posomorâtă n-ar fi
și mă scot din orice down
oameni frumoși

Ridic ochii din baltoacă,
în față se oprește rutiera
la geam stai tu
în februarie o să fie 12 ani de când nu ne-am văzut
imposibil
trăim în același oraș
mic cât un sat
și nu ne-am intersecat niciodată
timp de 12 ani

când realizez că într-adevăr ești tu
încerc să-ți atrag atenția
dar fix în clipa asta intervine o umbrelă între noi
pot să fac un pas în stânga
sau în dreapta
ca să ma vezi
dar stau pe loc
în căști Фа-фа

12 ani în urmă
câteva zile care ne-au răsturnat viețile
nopți în bucătăria înghesuită
ochi verzi, pisica, fum de țigară
nimic mai mult
doar cuvinte ce ne-au răsturnat viețile

Și 12 ani în urmă aveam geanta asta
doar că fără pește
Peștele a apărut mai târziu
Probabil în urma discuțiilor noastre de atunci

Rutiera pleacă
bine că nu m-ai văzut
bine că azi eram frumoasă

22345002_292099307972867_9033716692064141312_n

21 sept

am fost la limita imposibilului,
apoi un pic dincolo de ea.
nu, nu exagerez.
2 luni în reanimare
4 luni în spitale
apoi acasă
edem cerebral sever multiple hemoragii intercraniale subarhnaidală bilaterală ventricolul stâng ventricolul drept microcefalie ventriculomegalie
apoi paralizie cerebrală infantilă atrofia nervului optic atrofia nervului auditiv scolioză de ultimul grad insuficiecență pulmonară acuta
diagnoza pe care am s-o țin minte toata viața
așa cum alții țin minte rugăciunile
știu și ce înseamnă fiecare cuvânt din ea

nopți în tentative de a te hrăni
o linguriță în gură –  10  minute în așteptare până o înghiți
apoi înca una – înca 10 minute
încă încă și încă
100mg 200mg 300mg 400mg 500mg
oricine și-ar fi ieșit din minți
eu calmă așteptam și mă bucuram pentru fiecare înghițitură
așa toata noaptea
apoi toată ziua
două luni până te-ai invățat să înghiți și ne-am făcut grafic de alimentație
nu mă vedeai
nu mă auzeai
nu puteai plânge
nu știam nici măcar când te doare ceva
nu aveai cum să strigi despre asta
dar te durea cu singuranță
Când a început să se deformeze cutia toracică la 2 anișori
proces firesc – a spus atunci medicul
apoi infecție – spital
din cauza dinților – spital
operație – spital
rinichi – spital
reanimare – spital
reabilitare – spital
spital spital spital
m-am invatat să-ți pun sondă pentru ca nu te puteai urina
te hraneam fix după grafic, nu știam când ți-e foame
jumate de ani vomitai într-una.
după fiecare mâncare.
Așteptam o oră și iar te hrăneam.
ambulanța
dus întors
9 ani de zile
regulat
dus intors
ambulanța

atâta compasiune am inghițit timp de 9 ani
că acum îmi vine să sar la bătaie când simt mila cuiva
neadecvată reacție, știu

Și acum de fiecare dată când povestesc cuiva cum am trait ultimii zece ani (de obicei se întâmplă de obicei după al doilea pahar de tărie) –
îmi mușc limba
tacă-ți fleanca, proast-o
taci și nu povesti
pentru că o să le fie milă de tine
și iarăși n-o sa crezi în sine
nici că esti buna, sau sinceră, dedicată, numaiștiucum, talentată bla bla
doar le e milă
sunt buni și vor să te susțină
taci, mușcă-ți limba
și jelește-i tu pe toți.
Cu adevărat, sincer
până la lacrimi
așa ești
e o diagnoză și asta – empatia
o calitate care se cere uneori amputată.

Pentru că știi unde e talpa iadului,
ai fost acolo și nu vreai să vezi pe nimeni nimeni acolo
nici cel mai mare nemernic n-ar merita
pentru că o dată ce ai ajuns acolo,
ai mai săpat puțin
să te duci și mai adânc
și când ai dat de fund
te-ai așezat pe pamântul fierbinte
clocotea până și sângele în tine
ai inceput să râzi.
Râdeai isteric.
Ți s-a părut atât de ironic
că fix în momentul
când erai gata să te închizi în baie și să nu mai ieși de acolo
sau macar să-ți ieși din minți
(erai fix la ușa care desparte lumea asta de lumea fericiților)
cu un picior peste prag
ai inceput sa râzi,
pentru că ai ințeles
că nici măcar asta nu poți să-ți permiți.
ironic și prostesc.
Atunci ai lăsat tot ce ai putut acolo jos,
ai devenit atât de ușoară
că te-ai pomenit pe un nor.
Acolo și stai.
E și asta un fel de nebunie.
Stai pe nor și-l crești pe al doilea.
care te-a salvat
pentru că nimeni nu-ți va îndeplini rolul de mamă mai bine decât tine.
nu ai încredere în nimeni.

Noua ani de zile le-am supraviețuit datorită familiei
dacă nu erau părinții mei,
care m-au trimis la lucru,
m-au scos din mlaștina diagnozelor
și paranoei când creștea Sergiu – innebuneam

ultimele două luni te resuscitam o dată pe săptămână
te înnadușeai în brațele mele
luptam să te țin aici,
cu mâinele tremurânde te scoteam de fiecare dată

În ultima dimineață te țineam în brațe
Simțeam că vreai să pleci

Mulțumesc că ai așteptat să te iau în brațe ca să mori
că mi-ai permis să te mângâi pe cap când o să hotarăști să ne lași
și da, nu vin la tine la cimintir
în afară de tufa de liliac nu este nimic din noi doi acolo
ești în mare
iată de ce așa iubesc apa.
Când mă bag în apă – te cuprind.
Era unicul simț dintre toate
care ne era disponibil pentru comunicare
îmi simți atingerile și acum

Cornișă

Sunt fata care merge în troleibuz cu rucsacul pe brațe și citește poezii
De pe rucsac îi atârnă tot soiul de prostii aduse din locurile pe care le-a vizitat
Atârnă oamenii, străzile, emoțiile, muzeele

Sunt fata care stă pe un picior.
Pe dreptul
balansează
apoi sare pe stângul
balansează
iar dreptul iar stângul
dreptul stângul
la nesfârșit
până pierde echilibrul
Să nu cadă
începe să fugă

fuge fuge până se pomenește în fața troleibuzului
stă cu rucsacul pe brațe și citește poezii
coboară
fuge fuge fuge
până se pomenește în fața ușii tale
intră
nu-ți spune nici un cuvânt
nu vrea să se justifice
sau să te supere
sau să explice
sau să bage în cuvinte tot ce o doare

fata a venit sa-ți tragă perdelile și să plece

dar să-ți pună perdele așa și n-a apucat
n-ai nici cornișă nici sârmă pentru ele

sunt fata care știe tot ce ești
sunt fata care nu știe nimic despre tine

fata ia cuțitul de pe masă
și-și taie mâna dreaptă
nu
stânga
și ți-o lasă pe pervaz
tace și pleacă
lasând urme de picături roșii până la ușă

urmele se vor usca
degrabă n-o să le ștergi
o să pașești pe ele
o să te prefaci că nu le observi
dar n-o să le ștergi

fata pleacă
și la fiecare pas îi zbengăie prostiile atârnate pe rucsac
acum nu fuge, acum merge
spre troleibuz
își pune rucsacul pe brațe,
se joacă cu brelocul rolling stones
scoate o carte și citește poezii
fata în chipiu, cu caștile în urechi
cu miros de parfum amestecat cu cel de tutun
acum fară o mână

fata ridică privirea și se uită peste geam.
Peste copacii gri
asfaltul gri
oamenii gri
orașul gri
nu,
Orașul nu e gri
Orașul e sur

Epitaph

Am dezgolit firele
Descâlcit fibrele
aruncat prin aer penele
cusut unul altuia rănile
sărit sincopele
cumințit strofele
citit indiciile
domesticit capricie
băgat în cuști frustrările
calculat mișcările
plătit conturile
răscumpărat plăcerile.

Iar acum din noi
a rămas doar petrecerea părăsită în toi
un sac cu amintiri
și recunoștința împărțită la doi
confuzia la încheituri
și o reproducție de-al lui Kandinsky
iar în loc de viitor –
Epitaphia lui King Crimson

Ce am avut unul altuia de spus – am spus
Până aici a fost rock`n`​roll-ul
de azi trecem la blues

Casa

Casa mea știe să zboare
o port legată de mine
Plutește în aer ținută de frânghie

Pe ea îmi atârnă hainele
Prinse cu clește sărbătorile și dramele.
În casă – copiii, vecinii, străinii
îi țin înăuntru
pun zavoarele
trag obloanele
leg casa de tren
tai cu roțile pământul Italiei

Merg în Venezia
să-mi reîntorc culorile
să-mi ard scrisorile
să-mi fac loc mie
și peștilor din plasă
să parcurg un canal
ce duce acasă

La anu` (Odă vinului lui tata)

Exact în clipa când mă
hotarăsc să mă las de băut,
Vine tata de la vilă
și aduce
al lui propriu
făcut cu mânuțele lui de muzician notoriu
Un borcan de trei litri cu vin.
Nu degeaba se zice că talentul
dacă este – e-n sânge!
tata cu mare grijă
destupă borcanul.
Aranjăm masa
așteptăm “proba” cu mare nerăbdare
Tata atent
emoționat și mândru
îl toarnă în pahare
cu grijă bem
(în acest an – e a treia încercare)
După ce cu toții gustăm
tata fericit se lasă pe spinare
ridică paharul la bec
și exclamă “da culoarea!”
Doar după ce vede reacția –
tata poate sta la masă relaxat.
Vinul e ca și muzica lui
pătrunde-n emisfere, apoi te ia de suflet
Profund, dar foarte elegant
eh tăticu
mi-ai dat peste cap tot planul
cu așa vin
mă las de băut tucma la anul

Poemul foștilor

Stau în stație, aștept troleibuzul.
Curăț paltonul de firele de păr de cățea
și ascult muzică.
Cât ai scoate, dar dacă ai câine sau pisică în casă,
inevitabil hainele negre vor fi pline de blană.

Firele de păr pe palton sunt ca foștii
Poți să dai haina la curățătorie,
sa strângi urmele cu scotch,
dar oricum reapar la loc.

Apoi îi plimbi cu sine pe străzi
prin aeroporturi, orașe, autobuze și faleze

Continui să aștept
Scot fir după fir de pe mâneci,
de pe buzunare, de pe piept

Vine troleibuzul
urc și mă gândesc
că până ieri toți foștii îmi încăpeau numărați pe degetele unei singure mâni
asta e cum oare?
e rău? sau e bine?

Seara vin acasă și nu mă feresc de câine, cum obișnuiesc
Mă așez pe podea în palton
cuprind cățeaua, o mângâi și o ciufulesc
891685_10202750915431668_6108983989148889546_o.jpg