paranoie

Te-am visat urât azi noapte.
Eu te iubeam,
iar tu m-ai înşelat
Ţi-am povestit,
am râs cu poftă
peste o clipa
ambii am uitat.
Şi totuși straniu
de ce eu mai rămân
un pic supărată
iar tu mă privești
de parcă te-ai simți vinovat.

Advertisements

Ei

Lucrurile importante i se întâmplă neașteptat.
Trăirile colorate
și cele mai frumoase iubiri – necondiționat.

Copilul ce privea acvariumul
pentru prima dată.
Țâncul maidanez ce a lins-o în palmă
când era tristă și debusolată.
Un sărut multașteptat
ce a găsit-o în clipa, în care nu era gata.
Stări de unitate, prietenii, nostalgia, discuțiile noaptea cu tata.
Muzee, concerte, cărți și filme –
darnica cutie cu lumină – de ani de zile neschimbată.
și casa ei fidelă de pește – gingășia și siguranța
pe care i-o dă apa.

Setea –
(în zilele în care n-o trădează)
e ceea ce-i mișcă cursul
O face să se trezească
Din nou să-și pună întrebări
şi să caute răspunsuri
Să aibă poftă să vadă o dată răsăritul
și măcar încă o dată apusul.

Am schimbat poeziile 
pe coduri fiscale.
Iar crucea din cimitir
pe rechizite școlare.

N-am evadat
Doar am ajuns la limită
și m-am oprit să-mi iau o răsuflare.
Țanc!
s-a auzit mutat din loc comutatorul:
S-au inclus sistemele
de autoapărare.

uzine

Mii de uzine
Produc drame și crime
şi le folosesc împotriva mea
nu împotriva omenirii

Mi-ai promis
Să concediezi din ele toți lucrătorii
să-i transformi din angajați
în vizitatori
dar n-o să-ți reuşească performanța
atâta timp
cât între noi există distanță

Orice magie
la un moment dat se transformă în scrum
e firesc
rămân la poarta uzinei singură.
Nu există mâine
sunt obligată să fac curat acum

Cererile de concediere
n-o să ardă în foc
mai bine iau katana
Şi-i omor
o dată pentru totdeauna.
Ca să nu mai văd în tine
un escroc

E lucrul meu să mă clarific cu mine
iar tu, dacă ai chef
poți între timp să faci curat
în ale tale uzine

Valurile mării se sparg de mine
În loc să lovească de mal.
M-am săturat să par puternică şi independentă
Mă-mbăt de scârbă în ultimul hal.

Atâta timp cât adorm singură în cort
Cu vodka alături – în loc de tine
N-am nici un chef să scriu poezii
Despre fericire.

Şi dacă râzi de mine
Şi zici că mă alint
E timpul să mă retrag
şi să încetez să mă mint

N-o să accept cinismul ca normă
Prefer să te smulg din rădăcini
Decât din nou să mă înșel
Mai bine rămân unicul romantic spurcat pe pământ

Perpetuum în Em

Stau la bucătărie și fumez.
Noapte
Ora patru.
În camera de-alături
Stă la masa de lucru
Fumează și tata.

Ambii nu putem dormi
De parcă cineva
ar fi otrăvit aerul din casă.
Ambii în apă plutim
Doi pești diferiți
Prinși în aceeași plasă.

Tata
Din norul lui de fum
pescuiește note
Le aranjează în tacturi.
Iar eu
Mă uit la scrum
Fac din el fraze
Dar mă pierd printre cuvinte și straturi.

Tata
își scoate așchii din suflet
Aud muzică.
Înseamnă că zilei de azi
nu i-a reușit complotul.
Infecția o transformă-n sunet
Zâmbesc,
mă bucur el și-a găsit antidotul.

Iar eu
Mă uit la foaia
Rămasă albă și intactă.
Azi, ca și ieri
Rămân cu sine.
Bolnavă
Infectată

Bunica, Teatrul de Operă şi Compotul de Piersici

Teatrul de Operă miroase a chifle și papuci.
Chiflele se coceau în bufetul de la etajul trei,
dar mirosul îl simțeai încă din prag,
când treceai de turnichetul
de la intrarea de serviciu.
Până mă scutura bunica de zăpadă,
Mă salutam cu deadea Kolea
Veșnic arunca câte o glumă noilor veniți.
Chicoteam în șiretul de la căciula mea mare şi incomodă
pe care o purtau pe atunci aproape toți copii sovietici.
Bunica, îmi îndrepta fustița
Îmi lăsa 9 copeici –
pentru chiflă și compot
și pleca la repetiție.

Iar eu rămâneam cu Nadea și deadea Kolea.
Nadea era fiica violoncelistei din orchestră,
cu un an mai mare decât mine,
blondă, cu dinții strâmbi,
veșnic zâmbitoare și cu privirea vie.
Deadea Kolea era gardianul
Adora copii
Avea un caiet în care compunea poezii,
Ne aștepta să venim cu nerăbdare –
să ne distreze cu rime hazlii
și o făcea cu atâta uitare de sine
că-i tremurau de emoție mâinile.

Noi cu Nadea îi ascultam operele
Râdeam, în hohote cădeam pe jos
strângeam pe ștrampi praful de pe parchetul vechi și ros
de ani de zile neschimbat din holul teatrului.
Când se terminau creațiile
Lui deadea Kolea i se făcea rușine de slăbiciunea sa,
devenea sever și ne fugărea.

Atunci alergam spre garderobă
prin coridoarele lungi și semi-întunecate.
La garderobă ne aștepta teotea Klava –
o evreică mare și prietenoasă
dar foarte neîndemânatică.
Cînd intram pe ușa garderobei
aveam nevoie de timp ca să ne deprindem cu mirosul insuportabil
de la pantofii și cizmele vechi.
Dar răbdam.
Asta era plata pentru biletul în lumea ei

Teotea Klava ne transforma în zâne și prințese,
ne punea pălării și măști, accepta orice idee
Noi cu Nadea imediat intram în rol și-i făceam spectacole.
Teotea Klava se lăsa în fotoliu
Bătea din palme,
La finele fiecărei scenete ne chema la bis.
Mai târziu am aflat că era o femeie necăjită
și un pic neadecvată
Ca lucrător – era destul de prost
Dar de milă – nimeni nu vroia să o dea afară din teatru.
Artiștii des își luau singuri costumele
O ajutau cum puteau
și o lăsau să trăiască în propriul vis.

Urmăream ceasul de pe perete
ca să nu scăpăm ora pauzei
când toți artiștii veneau la bufet.
Atunci ne întorceam în fugă la etajul trei,
ne ascundeam la masa din colț și deveneam timide.
Bufetul se umplea într-o clipă de voci asurzitoare,
glume și arii dedicate bufetierii.
Mulți nu aveau bani de gustare –
și o îndulceau pe teotea Mașa
cu promisiuni să se răsplătească
cu datoriile înscrise în caiet
la salariu.

Veneau bunica și mama Nadei.
Veneau colegii și prietenii lor,
ne luau în brațe,
ne trăgeau de cosițe și ne prindeau de nas.
După pauză – toți reveneau în săli,
Dar noi cu Nadea rămâneam singure
confuze de liniștea lăsată
în urma exploziei de drame și comedii
născute în bufetul mic
timp de 30 de minute scurte de pauză.

Inventam istorii
Să nu râdă de noi teotea Mașa –
vorbeam în șoaptă
despre viitorul mare de artiste
ce ne așteaptă,
ne alegeam rolurile
și neapărat –
costumele
în care acestea vor fi jucate.

__________________

În ajun de Crăciun
m-a dus bunica la Spărgătorul de Nuci
Am rămas fascinată de spectacol
Și de eroina prinicipală Mașa
Chiar mă îndrăgostisem
Și după spectacol, am insistat
să mergem cu bunica
Să o văd după culise.

Enormă mi-a fost dezamăgirea
când am văzut că de fapt nu e o fetiță fragedă
cum am văzut-o din sală,
dar e o tanti aproape bătrână și strașnică
și atât de tare machiată –
încât nu puteam să-i ghicesc fața.
Degeaba acea tanti străină
încerca să-mi demonstreze
Că noi, de fapt, cu ea ne cunoaștem.

Iar regele șobolanilor m-a îngrozit atât de mult
când l-am văzut de aproape
că m-am ascuns dupa fusta bunicii
am rugat-o să plecăm acasă.
Și n-am putut să dorm în acea noapte.

Am trezit-o pe bunica din somn
Ea mi-a șters lacrimile,
M-a ridicat în brațe și m-a așezat pe pian.
În dormitor aveam un pian vechi, antic și chipeș,
Muhlbach îl chema – era prietenul meu din copilărie
Avea suportul pentru note tăiat din lemn
și clapele din fildeș.
Și acum îmi amintesc clapele lui nefuncționale –
FA-ul din octava mică
și RE-DIEZ-ul din octava mare.

După moartea buneilor
mama l-a vândut unor germani –
costa o avere.
Țin minte cum plângeam când au venit hamalii
să-l scoată din casă,
nu înțelegeam pe atunci
că părinții nu aveau altă ieșire,
era începutul anilor 90,
abia de aveau cu ce să ne hrănească.

Iar în noaptea aceea de după spectacol
stăteam așezată pe pian.
Bunica mi-a adus piersici din compot,
eu îi mâncam
și simțeam gustul lacrimilor
amestecate cu gustul sucului de piersici
ce-mi curgea până la cot.

Bunica m-a cuprins și-mi cânta în șoaptă.
Nu mă întreba de ce plâng,
doar mă ținea de picioare
și-mi cânta un cântec de leagăn.
Iar eu
mâncam piersici,
plângeam
și mă uitam pe fereastră.

În fața geamului era un felinar
Se clătina de la vânt
Ningea
Cea mai frumoasă ninsoare pe care am văzut-o vreodată
Dansau fulgii în lumina felinarului.
În triunghiul luminii era viață
În afara lui – nu, doar beznă
Ca în lumina reflectoarelor
de pe scenă
Pe care artiștii zilnic mureau și reînviau
și la repetiții și la concerte
Nu erau glume – era moarte adevărată
De fiecare dată – prima viață,
de fiecare dată – ultima moarte.

Atunci pentru prima data
am simțit frumusețea și Universul
Mă durea
Mă durea Universul în stomac.
Plângeam,
Dar eram fericită
Compleșită de dansul fulgilor,
de cântecul bunicii
și de noapte.

Și acum îmi dau lacrimile
când mănânc piersici din compot
Mi-e dor de bunica
O văd în lumina reflectoarelor
Îi aud cântecul șoptit

qqtare

Alt nume

Dacă ar trebui să-mi aleg un nume
N-aș fi putut să mă opresc la unul singur
și nici n-aș îndrăzni
să îmbrac haina vreunui personaj.
Să mă cred un cineva
Deocamdată n-am curaj

Aș fi putut să fiu pana din coada unui vultur
sau o piatră neatinsă din atelierul unui sculptor.
Morala sau poftele interzise a unui criminal
un obiect util, dar nefuncțional.
O scrisoare neadusă la destinatar dinadins
Unul din copiii deasupra lanului de secară prinși.
O linie într-o schiță nereușită
Un tact ne la locul lui, o vorbă nepotrivită
Himera din grădina lui Bosch
Sau scena tăiată la montaj dintr-un film prost.
Un cuvânt șters dintr-un manuscris
Un scop nobil rămas neatins.
Un gând neînțeles din carte
La primul zbor pe lună – martor.
Servitoarea ce șterge praful de pe pianul la care a cântat o vedetă
O umbră, nimic mai mult decât o siluetă.

Sunt o amalgamă
de nume proprii măcinate până la absurd
Dar nu vreau
și niciodată n-am vrut
să fiu altcineva decât sunt

O să merg
până-mi aud în urechi pașii
Unica ce știu
e că nu mint
și din asta mi-s făcuți așii

Am fost, sunt și voi fi
Nimic mai mult
Decât o mamă a doi fii
Unul deștept, frumos,
veșnicul meu cântec de dor și motor
și celălalt – mort
pe care
toată viața
în mine o să-l port.

Marinei Tvetaeva

Nimeni nu are voie să meargă pe drumuri străine
și chiar dacă aș fi putut
Nu m-aș apuca să recroiesc destine

Aș fi vrut să-ți fiu înger păzitor
Să merg alături, să te țin de mână
Să-mpart cu tine durerea,
În lumea ta atât de frumoasă, vrăjmașă și de tine hapsână

Aș fi vrut să fiu unul din copiii tăi
Să-ți acopăr fruntea cu săruturi
Să-ți citesc înainte de somn povești
Din hârtiile scrise de tine, să construim nu ținte – dar scuturi

Aș fi vrut să fiu unul din amanții tăi
Aș cere milă pentru tine de la sfinți
Te-aș mângaia pe cap și cuprinde,
atât de incurabil singură, măcar uneori să nu te mai simți

Dacă aș fi putut
ți-aș lua din mână ștreangul
un revolver din magazinul de antichități
ți-aș fi cumpărat
Ca să te împuști
Pentru că ai meritat

Lift

Avem două lifturi la servici
Cutii infinite cu oglinzi
Cazi în jos
Apoi cu ele te ridici.

În cel din stânga
obişnuiam să mergem cu tine
ne furam săruturi
era unicul loc din clădire
Demult n-a mai rămas nimic
din a noastră iubire.

În cel din dreapta
mai des nimeresc cu fete
Cu bretelele de la sutien înfipte în umeri
Ridic, cobor nivele
Ascult discuţii despre manichiură
Şi tatuaj de sprâncene.

Zilele trec
Lifturile nu se schimbă
Fetele nu dispar
M-am învăţat să nu mă irit
Iar uneori înţepenesc
Când a ta umbră
În liftul din stânga întâlnesc

Visez într-o bună zi
Să-mi fac curat în cap
Și să mă concediez
De toate cutiile să scap
Să omit orice conformare
Să-mi iau fiul
Şi să ne mutăm să trăim la mare