Noapte. Ora patru.

Stau la bucătărie și fumez.
Noapte
Ora patru.
În camera de-alături
Stă la masa de lucru
Fumează și tata.

Ambii nu putem dormi
De parcă cineva
ar fi otrăvit aerul din casă.
Ambii în apă plutim
Doi pești diferiți
Prinși în aceeași plasă.

Tata
Din norul lui de fum
pescuiește note
Le aranjează în tacturi.

Iar eu
Mă uit la scrum
Fac din el fraze
Dar mă pierd printre cuvinte și straturi.

Tata
își scoate așchii din suflet
Aud muzică
Înseamnă că zilei de azi –
nu i-a reușit complotul.
Infecția o transformă-n sunet
Zâmbesc,
mă bucur că pentru azi el și-a găsit antidotul.

Iar eu
Mă uit la foaia
Rămasă albă și intactă.
Azi ca și ieri
Rămân cu sine
Bolnavă
Infectată

Bunica, Teatrul de Operă şi Compotul de Piersici

Teatrul de Operă miroase a chifle și papuci.
Chiflele se coceau în bufetul de la etajul trei,
dar mirosul îl simțeai încă din prag,
când treceai de turnichetul
de la intrarea de serviciu.
Până mă scutura bunica de zăpadă,
Mă salutam cu deadea Kolea
Veșnic arunca câte o glumă noilor veniți.
Chicoteam în șiretul de la căciula mea mare şi incomodă
pe care o purtau pe atunci aproape toți copii sovietici.
Bunica, îmi îndrepta fustița
Îmi lăsa 9 copeici –
pentru chiflă și compot
și pleca la repetiție.

Iar eu rămâneam cu Nadea și deadea Kolea.
Nadea era fiica violoncelistei din orchestră,
cu un an mai mare decât mine,
blondă, cu dinții strâmbi,
veșnic zâmbitoare și cu privirea vie.
Deadea Kolea era gardianul
Adora copii
Avea un caiet în care compunea poezii,
Ne aștepta să venim cu nerăbdare –
să ne distreze cu rime hazlii
și o făcea cu atâta uitare de sine
că-i tremurau de emoție mâinile.

Noi cu Nadea îi ascultam operele
Râdeam, în hohote cădeam pe jos
strângeam pe ștrampi praful de pe parchetul vechi și ros
de ani de zile neschimbat din holul teatrului.
Când se terminau creațiile
Lui deadea Kolea i se făcea rușine de slăbiciunea sa,
devenea sever și ne fugărea.

Atunci alergam spre garderobă
prin coridoarele lungi și semi-întunecate.
La garderobă ne aștepta teotea Klava –
o evreică mare și prietenoasă
dar foarte neîndemânatică.
Cînd intram pe ușa garderobei
aveam nevoie de timp ca să ne deprindem cu mirosul insuportabil
de la pantofii și cizmele vechi.
Dar răbdam.
Asta era plata pentru biletul în lumea ei

Teotea Klava ne transforma în zâne și prințese,
ne punea pălării și măști, accepta orice idee
Noi cu Nadea imediat intram în rol și-i făceam spectacole.
Teotea Klava se lăsa în fotoliu
Bătea din palme,
La finele fiecărei scenete ne chema la bis.
Mai târziu am aflat că era o femeie necăjită
și un pic neadecvată
Ca lucrător – era destul de prost
Dar de milă – nimeni nu vroia să o dea afară din teatru.
Artiștii des își luau singuri costumele
O ajutau cum puteau
și o lăsau să trăiască în propriul vis.

Urmăream ceasul de pe perete
ca să nu scăpăm ora pauzei
când toți artiștii veneau la bufet.
Atunci ne întorceam în fugă la etajul trei,
ne ascundeam la masa din colț și deveneam timide.
Bufetul se umplea într-o clipă de voci asurzitoare,
glume și arii dedicate bufetierii.
Mulți nu aveau bani de gustare –
și o îndulceau pe teotea Mașa
cu promisiuni să se răsplătească
cu datoriile înscrise în caiet
la salariu.

Veneau bunica și mama Nadei.
Veneau colegii și prietenii lor,
ne luau în brațe,
ne trăgeau de cosițe și ne prindeau de nas.
După pauză – toți reveneau în săli,
Dar noi cu Nadea rămâneam singure
confuze de liniștea lăsată
în urma exploziei de drame și comedii
născute în bufetul mic
timp de 30 de minute scurte de pauză.

Inventam istorii
Să nu râdă de noi teotea Mașa –
vorbeam în șoaptă
despre viitorul mare de artiste
ce ne așteaptă,
ne alegeam rolurile
și neapărat –
costumele
în care acestea vor fi jucate.

__________________

În ajun de Crăciun
m-a dus bunica la Spărgătorul de Nuci
Am rămas fascinată de spectacol
Și de eroina prinicipală Mașa
Chiar mă îndrăgostisem
Și după spectacol, am insistat
să mergem cu bunica
Să o văd după culise.

Enormă mi-a fost dezamăgirea
când am văzut că de fapt nu e o fetiță fragedă
cum am văzut-o din sală,
dar e o tanti aproape bătrână și strașnică
și atât de tare machiată –
încât nu puteam să-i ghicesc fața.
Degeaba acea tanti străină
încerca să-mi demonstreze
Că noi, de fapt, cu ea ne cunoaștem.

Iar regele șobolanilor m-a îngrozit atât de mult
când l-am văzut de aproape
că m-am ascuns dupa fusta bunicii
am rugat-o să plecăm acasă.
Și n-am putut să dorm în acea noapte.

Am trezit-o pe bunica din somn
Ea mi-a șters lacrimile,
M-a ridicat în brațe și m-a așezat pe pian.
În dormitor aveam un pian vechi, antic și chipeș,
Muhlbach îl chema – era prietenul meu din copilărie
Avea suportul pentru note tăiat din lemn
și clapele din fildeș.
Și acum îmi amintesc clapele lui nefuncționale –
FA-ul din octava mică
și RE-DIEZ-ul din octava mare.

După moartea buneilor
mama l-a vândut unor germani –
costa o avere.
Țin minte cum plângeam când au venit hamalii
să-l scoată din casă,
nu înțelegeam pe atunci
că părinții nu aveau altă ieșire,
era începutul anilor 90,
abia de aveau cu ce să ne hrănească.

Iar în noaptea aceea de după spectacol
stăteam așezată pe pian.
Bunica mi-a adus piersici din compot,
eu îi mâncam
și simțeam gustul lacrimilor
amestecate cu gustul sucului de piersici
ce-mi curgea până la cot.

Bunica m-a cuprins și-mi cânta în șoaptă.
Nu mă întreba de ce plâng,
doar mă ținea de picioare
și-mi cânta un cântec de leagăn.
Iar eu
mâncam piersici,
plângeam
și mă uitam pe fereastră.

În fața geamului era un felinar
Se clătina de la vânt
Ningea
Cea mai frumoasă ninsoare pe care am văzut-o vreodată
Dansau fulgii în lumina felinarului.
În triunghiul luminii era viață
În afara lui – nu, doar beznă
Ca în lumina reflectoarelor
de pe scenă
Pe care artiștii zilnic mureau și reînviau
și la repetiții și la concerte
Nu erau glume – era moarte adevărată
De fiecare dată – prima viață,
de fiecare dată – ultima moarte.

Atunci pentru prima data
am simțit frumusețea și Universul
Mă durea
Mă durea Universul în stomac.
Plângeam,
Dar eram fericită
Compleșită de dansul fulgilor,
de cântecul bunicii
și de noapte.

Și acum îmi dau lacrimile
când mănânc piersici din compot
Mi-e dor de bunica
O văd în lumina reflectoarelor
Îi aud cântecul șoptit

qqtare

heteronim

Dacă ar trebui să-mi aleg un heteronim
Niciodată n-aș fi putut să mă opresc la un singur nume
și nici n-aș îndrăzni
N-am căpătat suficient curajul
Să mă cred un cineva
Sau să-mi justific cu ceva surmenajul.

Aș fi putut să fiu
pana din coada corbului lui Poe
sau glontele ce l-a străpuns pe soldatul lui Rimbaud.

Morala sau poftele lui Gumbert
sau roșcata ucisă de parfumerul lui Ziuskind.

șarpele, ce l-a mușcat pe Micul Prinț
sau unul din copiii deasupra lanului de secară prinși

Sulița – cu care demonii lui Lermontov au fost străpunși
sau piatra neatinsă din atelierul lui Brâncuși

O linie într-o schiță nereușită de-al lui Kandinsky
Sau un tact ne la locul lui rectificat de Stravinsky

Himera din grădina lui Bosch
Sau scena tăiată la montaj într-un film prost

Un cuvânt șters  în manuscrisul lui Dostoevsky
Sau nebunul din Rubleov al lui Tarkovsky

Servitoarea ce șterge praful de pe pianul la care a cântat Petruciani
Sau poștașul ce n-a adus scrisoarea Marinei lui Mendeliștam

Un gând neînțeles din cartea lui Sartre
sau la zborul lui Munchgausen pe lună martor

Una dintre amantele lui Jim ignorată
Sau sticla Jack Daniels de Joplin pe scenă uitată

Rodia din casa lui Paradjanov de pe pervaz uscată
Sau o piesă nouă, din cauza mea necompusă de tata

Sunt o amalgamă infinită
de nume proprii
maniacal sorbite
idei străine macinate până la absurd
Dar nu vreau
și niciodată n-am vrut să fiu altcineva decât sunt

Un boț de complexe și dubii cu aere de snob și valori pretinse
Obosită, neîncrezută, dar motivată să mă zbat
Cât mai rezist și mai am scopuri neatinse
O să merg până-mi aud în urechi pașii
Unica ce despre sine știu
e că nu mint
și din materialul acesta mi-s făcuți din mână așii

Am fost, sunt și voi fi
Nimic mai mult
Decât o mamă a doi fii
Unul deștept, frumos, veșnicul meu cântec de dor și motor
și celălalt – mort
pe care
toată viața
în mine o să-l port.

Marinei Tvetaeva

Nimeni nu are voie să meargă pe drumuri străine
și chiar dacă aș fi putut
Nu m-aș apuca să recroiesc destine

Aș fi vrut să-ți fiu înger păzitor
Să merg alături, să te țin de mână
Să-mpart cu tine durerea,
În lumea ta atât de frumoasă, vrăjmașă și de tine hapsână

Aș fi vrut să fiu unul din copiii tăi
Să-ți acopăr fruntea cu săruturi
Să-ți citesc înainte de somn povești
Din hârtiile scrise de tine, să construim nu ținte – dar scuturi

Aș fi vrut să fiu unul din amanții tăi
Aș cere milă pentru tine de la sfinți
Te-aș mângaia pe cap și cuprinde,
atât de incurabil singură, măcar uneori să nu te mai simți

Dacă aș fi putut
ți-aș lua din mână ștreangul
un revolver din magazinul de antichități
ți-aș fi cumpărat
Ca să te împuști
Pentru că ai meritat

Lift

Avem două lifturi la servici
Cutii infinite cu oglinzi
Cazi în jos
Apoi cu ele te ridici.

În cel din stânga
obişnuiam să mergem cu tine
ne furam săruturi
era unicul loc din clădire
Demult n-a mai rămas nimic
din a noastră iubire.

În cel din dreapta
mai des nimeresc cu fete
Cu bretelele de la sutien înfipte în umeri
Ridic, cobor nivele
Ascult discuţii despre manichiură
Şi tatuaj de sprâncene.

Zilele trec
Lifturile nu se schimbă
Fetele nu dispar
M-am învăţat să nu mă irit
Iar uneori înţepenesc
Când a ta umbră
În liftul din stânga întâlnesc

Visez într-o bună zi
Să-mi fac curat în cap
Și să mă concediez
De toate cutiile să scap
Să omit orice conformare
Să-mi iau fiul
Şi să ne mutăm să trăim la mare

CRONICA NEVROZELOR

A tresărit șoferul de taxi când am deschis sticla de șampanie
pe bancheta din spate
I-am zis să privească neapărat eclipsa
și i-am promis că merg la tine pentru ultima data.
Înainte sa-ți bat la ușă am încerat o poză teatrală
Am repetat fraza tâmpită și patetică,
pregătita din timp, ca la școală
M-am bucurat că sunt în negru îmbrăcată
Negru mă face să mă simt mai mândră
și nu ştiu de ce mai importantă
Din prag te-am tras de mână să căutăm acoperișuri,
Vroiam să văd luna
Credeam că ea îmi va lua din gât nodul
Am cutreirat în doi tot cartierul, urcat scări,
dar am găsit doar ieșiri închise-n poduri

Am revenit dispuşi
şi obişnuiţi să acceptăm eşecurile
Mirosul casei tale mă făce să mă simt mică și lașă
Cu zgomot au căzut pe podea toate măștile.
Mi-am ocupat locul preferat –
pe pervazul de la fereastră.
O oră am vorbit, citit unul altuia în voce,
răsfoit cărțile.

Mulțumesc că ma susțiii și reacționezi adecvat la a mea nevroză şi nebunie
Faci orice, numai să mă simt mai bună decât cred – lângă tine
Am fost suficient de matură
Cât a fost nevoie, 9 ani de zile
Acum – vreau să fiu beată și proastă
Să caut luna
Să ma dau în spectacole
Îmi trebuie să-mi ies din minți măcar căteodată
Ca să nu pierd din ochi sclipirea
să nu mă opresc din făcut cocori de hârtie
sa mă simt,
măcar din când în când
cu adevărat vie.
Iar nodul din gât, îl voi purta cu mine
M-am obișnuit cu el, sunt bine
Nu-l voi da nimănui
nici Lunei,
nici Ţie

Zâna

Nicidecum nu pot să înțeleg
Esti vrăjitoare sau zână?
Cred că ambele.
Un extraterestru, atât de drag şi scump
Femeie – cu ochi de înger.
Permanent ți se întâmpla lucruri stranii.
Mi le spui doar mie
Ştii că eu le voi primi – ca normale.

Ieri te-ai simțit rău
Te sufocai, cereai aer
Obsesiv vroiai să vezi cerul
Dar nu puteai să te scoli din pat
din cauza durerii.
În apogeul crizei
Ţi s-a stins telefonul
A ars becul din lampă
Şi s-a oprit ceasul de pe perete
N-ai spus nimic casnicilor
Ca să nu-i sperii.

Admir totul în tine
Blândețea, talentul, caracterul
Şi ştii
Cred că e de bine
Că n-ai apucat să vezi
Când atât de mult ți-a trebuit – cerul.

UŞA

S-a întredeschis uşa
Cu o fâşie orbitoare intră lumina
O împing mai tare
Vreau mai multă să vină.
Apăs – uşa nu cedează
În loc se opreşte
Cât n-aş strădui
Din loc nu se clinteşte.
Totul îşi are timpul său
În naiba îmi trimit nerabdarea
şi anulez demersul
Am renunțat să mai regret
Sau să mai forțez cumva
Universul

La science des rêves

În loc de ochi – un telescop
Iar în urechi – numai sincope
Pe limbă – două apostrofe
În loc de gânduri – apocrife

Tutun și liliac – în nări
Paie și pene – în păr
Scrum și sare – pe gene
Nori de vată – în loc de sprâncene

Mă-nvârt în dansul unui sufist
Trăiesc un vis surrealist

____________________________________

Вместо глаз – телескоп
А в ушах – только синкопы
На языке – два апострофа
Вместо мыслей – апокрифы

Табак и сирень – в ноздрях
Солома и перья – в волосах
На ресницах – пепел и соль морей
Облака из ваты – вместо бровей

Кружусь в танце суфиста
Живу во сне сюрреалиста

Te las

Te las
Să evadezi din scrânciob
Apoi să te lovești
Că tot vroiai să te verifici.
În dansul tău pe sfoară
renunț să te mai susțin
Te las să cazi
și nu te mai prind în palme
de data asta – mă abțin.
Sunt decis să mă răzbun
deși-s convins că nu porți nici o vină
urmăresc
Cum într-un rug comun mocnesc ale noastre inimi
Sunt nevoit
să-ți anticipez pașii
Ca nu cumva să-ți vină-n cap
că fără mine poți trăi
și să mă lași